8 aprilie 2014

Am trecut de faza in care te cautam prin vise, am ajuns sa te cunosc si in realitatea asta ciudata

I.
Timpul trece asa de greu in aglomeratia asta urbana si pe jos de as merge tot as intarzia la munca. Dimineata e foarte greu sa te trezesti mai ales cand e ora 7. Nici sa mananc nu pot, nici sa imi beau cafeaua. Sau o beau in graba: imi pun cravata-iau o gura de cafea, imi pun un pantof-imi fac parul, imi pun celalalt pantof-mai iau o gura de cafea..si cam asa sunt diminetile mele.
Cu un astfel ritm nici weekendurile nu ma multumesc; vineri trece repede, sambata ca o furtuna iar duminica stau toata ziua cu gandul la ce am de facut luni. Sunt prea stresat recunosc, sunt prea pe fuga in lumea asta nebuna, sunt unul de-al lor si imi place. Imi place agitatia, imi place nebunia noptilor de vara cand lumea alearga si rade zgomotos, cand adolescentii se distreaza si atat. Ma plang dar ma plang degeaba, nici mama nu ma mai crede si rade viclean cand ma aude; defapt stie ca asa sunt fericit.
Si ramasesem la traficul asta nenorocit care ma alimenteaza zi de zi cu adrenalina, cu nervi, cu injuraturi.
Un baiat care vinde diverse imi bate in geam si il ignor...
Ajung la munca, parchez grabit; este ora 9:10, am intarziat si eu iubesc punctualitatea dar asta nu ma opreste sa alerg pana la magazinul din colt sa imi iau o cafea. Pe langa o cafea primesc si zambetul fermecator al vanzatoarei-o fata cu parul brunet si lung, inalta, parca venita de la tara gata sa indure viata asta de oras. Dar azi nu era ea...era proprietara.A fost un sentiment ciudat, ca si cum ai pe cineva zi de zi si cand dintr-odata nu mai este realizezi ce ai pierdut.
Cer cafeaua parca ezitand ceva iar femeia cu parul scurt si vopsit de culoare roscat observa:
-O dimineata grea nu-i asa? Asa este luni mereu la mine. Mai mult zahar? Si zambeste politicos in timp ce imi intinde cafeaua.
Ma uit la ea nedumerit. Intr-adevar este o dimineata diferita.
-Da...e greu cu trezitul devreme. Si schitez un zambet in coltul gurii. Dar...cum ii zice, fata care era in fiecare dimineata nu mai lucreaza aici? o intreb cu un ton de parca nu m-ar interesa si cu gandul ca probabil a dat-o afara la ce atitudine parsiva ascunsa avea proprietara in spatele zambetului.
-Aaa fata aceea Denisa..si isi schimba expresia fetei. Da, saraca...si pleaca capul catre standul de ciocolata. S-a imbolnavit si trebuie sa ma ocup eu de tot pana gasesc pe altcineva..
Cum poate sa fie atat de insensibila?o persoana adica..o angajata s-a imbolnavit si in loc sa ii pese de sanatatea ei ii pasa ca nu are cine sa stea la magazin? Dar nu ma mir si incerc sa nu-mi arat uimirea.
-Nu va suparati, dar ce a patit? spun eu putin ingrijorat si incerc sa nu ii dau de inteles ca mi-ar pasa.
-Eh, ce sa pateasca...a aflat acum ca are o boala incurabila. Acum ma scuzati mai am si alti clienti, sunt destul de suparata ca m-a lasat balta.
Ma dau doi pasi mai in spate si ma uit in gol pentru cateva secunde..Sunt indecis, nu stiu ce sa fac: sa ma duc la munca, sa intreb la ce spital este...nu! sunt nebun. Ce treaba am eu cu o necunoscuta, mai exact o vanzatoare care imi zambea si care probabil asa ii zambea fiecarui client, era doar amabila.
Nu mai pierd timpul si alerg catre birou insa tot cu gandul la zambetul din spatele aparatului de facut cafea am ramas si nu prea inteleg ce se intampla. Nici cafeaua nu are acelasi gust...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu